Publicatii






(...) Puţine lucruri ar mai fi de spus despre un astfel de demers care a pornit de la „prelucrarea” unor icoane bizantine, stampe orientale şi desene din marea pictură europeană, dar care au depăşit stadiul extazului estetic şi au intrat în teritoriul atât de vast al actului artistic în sine.
         Sigur că da, pentru a depăşi invizibila graniţă dintre cele două ipostaze este nevoie, în primul rând, să te ţină puterile. Adică să-ţi fie sufletul plin de acea lumină sub care s-au plecat, cu mult timp înaintea ta, osândiţii la mărturisire artistică, sclavii văzutului şi nevăzutului lumii, cei ce au avut tulburatoarea bucurie şi suferinţă de a auzi frânturi din celesta simfonie a culorilor preschimbate în simţire.
Cu sufletul curat şi lacom de autentică şi adâncă trăire, Ion Lazar ni se arată a fi în stare să cânte cu vocea sa, inefabilă ca o boare de răsărit, o partitură prea plină de taina sacrificiului în care artistul nu mai ştie dacă este un început sau un sfârșit de drum. Cu alte cuvinte, o expoziţie de excepţie, un argument în plus că arta naşte artă, cu deosebire atunci când artistul, uimit şi totodată mândru de sine, se încumetă să refacă starea de suflet a celor ce au văzut, înaintea sa, „corola de minuni a lumii”.


Victor Niţă, ziarist
                                                                           (”Dreptatea”,  august 1992)