Publicatii


 I S C U S I N Ț A       A R T I S T U L U I

De câteva luni bune păstrez pe masa mea de scris și de nesomn eleganta expoziție scriitoricească a pictorului Ion Lazăr, volumul ”Această enigmă, pictura”, carte-spectacol, desfășurând în acte, scene, secvențe, spoturi luminoase, ecrane și culise, marea aventură a artistului, din tinerețe și până în prima stație stelară a maturității – jurnal de colecție a unei originale experiențe creatoare.  
Carte a începuturilor, manual al construcției de la proiect la întrupare, a viziunilor interogatoare a ideilor artistului  (de ce nu și al mesajului) ;  caleidoscop care etalează ca pe fila unui deviz multiplele înregistrări ale jurnalistului de ocazie – înregistrări de pictor, iconar, poet, memorialist și pedagog – breviar al imperativelor demne de urmat spre a cinsti  harul cu strădania entuziastă, volumul de față mi-a învederat cât de bine e condusă pana celui care, dedicat cu sufletul specialității lui, lasă larg deschise ferestrele atelierului său, pe masa căruia stau înșirate, acum la vedere, caietele însemnărilor lui.
Fără îndoială, răsucirea tot mai subțire a fiorului unicității, a predispoziției pentru frumos în azurul unei viziuni distincte, cere autorului o aplecare și o devoțiune totală, prozaic spus un risc al ultimei speranțe.  Devoalând reușita încercărilor lui, aflăm că miracolul înfiripării în materia purtătoare s-a alcătuit cu inima, mintea și spiritul creatorului, dintr-o lungă înlănțuire de dexterități.  De multe secole, această pricepere distribuită celor aleși cu destul de multă parcimonie, s-a definit cu simplul termen de Iscusință.
Admirabil surprinde aceste aventuri spirituale desenatorul convertit în poet : ”Și hârtia de desn este o hârtie de scris / și ea suportă multe / cu deosebirea că ea cerne mai ușor desenele în cărbune / decât ar putea-o face vreodată toți experții din lume”.
Dacă poemul  ”Desen în cărbune de tei” s-ar fi oprit fie și numai la acest aspect, aș fi fost mulțumit că m-am îmbogățit cu o experiență de laborator ce poate întoarce operația selecției și de la proza pe care eu o scriu, către cărbunele desenului virtual.  Dar autorul își frământă gândul mai departe, înspre spuma înțelesurilor universale, așa cum procedează și în schițarea profesorilor iluștri pe care i-a frecventat și iubit portretistul, sau în suita viu colorată a eseurilor confesionale ce deschid volumul.  În continuarea strofei elogiind Hârtia, ochiul pictorului distinge variațiile selecției  ”reușitului” de  ”neinteresant” :  ”Ea, hârtia, aliată cu timpul scurs peste desene, / pe cele reușite le așează în albumele de artă, / iar pe cele neinteresante le scutură de praful carbonizat, / redând celulozei libertatea inițială, / aceea de-a se bucura în tihnă de lumina nealterată și necreată”.
Așa cum se obișnuiește, constat la sfârșitul acestor fulgurante însemnări că experiențele mărturisite de artistul pe care l-ai îndrăgit te-au cucerit într-atât încât ai uitat să mai subliniezi în propria ta mărturie calitățile paginilor parcurse, și care, așa cum i se întâmplă și lui când rasfoiește o carte de artă, regreți că se împuținează.
Nu reiau motivele pentru care țin această carte pe masa mea de scris, temător că analiza stilistică, mai întotdeauna doctorală, ar umbri vibrația culorii, grăuntele sentimentului trecând îngerește dintr-o clipă și pagină într-o altă pagină și un lung șirag  de clipe.  Împlinesc golul rămas cu o singură, sinceră mărturisire :  uneori, când îngrijorările, neliniștile, poverile tind să mă doboare, numai două pagini precum cele din  ”Paleta, o pictură veșnic neterminată”  (eseu semnat de Ion Lazăr), mă mai pot ridica dintre îndoieli.

      Mircea  Horia  Simionescu
                   (Adevărul Literar & Artistic,  24 ianuarie  2007)